Întotdeauna mai este ceva de făcut-O lecție dată de ceea ce înseamnă îngrijirile paleative
Auzirea numai a cuvântului cancer ne duce cu gândul la moarte, durere, spital, doctori. Dar ce înseamnă să afli că nu mai este nimic de făcut din punct de vedere curativ?
Întotdeauna mai este ceva de făcut
Acesta este principalul motto în paleație. Dar ce sunt îngrijirile paleative? Reprezintă o ramură a medicinii în care ajung acei pacienți în stadii terminale, afectați de boli precum cancere, pacienți cu insuficiențe de organe (cardiace, hepatice, pulmonare) în stadii avansate, SIDA. Așadar, pacienți cu boli incurabile, progresive și cu prognostic limitat.
În paleație to cure se transformă în to care: Pacientul este văzut ca un Întreg
Paleația se ocupă cu îmbunătățirea calității vieții, pacientul fiind urmărit permanent pe cele patru planuri: fizic (boala sa și alte probleme de sănătate asociate), psiho-emoțional (starea lui mentală și emoțională), social (relațiile sale cu cei apropiați) și spiritual (percepția sa asupra morții). Foarte important, paleația se adresează și rudelor pacientului, în scopul de a oferi sprijin acestora atât înainte cât și după moartea celui bolnav.
Îngrijirile paleative nu prelungesc viața, dar o pot face mai bună din punct de vedere calitativ (într-un mod realist însă)
Auzisem la un moment dat în timpul cursului, ce ne pregătea înainte de intrarea în spital, de la profesorul nostru:
-Nu putem da un prognostic mai bun, dar îi putem reda demnitatea acelui om să părasească această lume în pace, fără dureri, împăcat.
Pentru unii pacienți îmbunătățirea calității vieții poate însemna fie să meargă ca înainte, să guste un anumit fel de mâncare, să facă o anumită ativitate care din pricina afecțiunii actuale nu mai poate fi întreprinsă. Sigur, de multe ori, datorită condiției pacientului, nu i se pot îndeplini întocmai dorințele, însă de aceea medicul caută moduri realiste prin care pacientul său să se simtă mai bine. De exemplu, dacă acestuia îî place zăpada, iar acesta este imobilizat la pat, poate fi dus pentru câteva minute afară într-un scaun cu rotile să simtă fulgii de zăpadă.
Paleația promovează păstrarea demnității pacientului
Pe cât este posibil, nu i se vor aplica metode invazive. De exemplu, în tratamentul durerii, poate fi indicată morfina în caz că severitatea durerii este mare. Deși un mit al morfinei spune că aceasta ar fi mai eficientă injectabil (ceea ce este fals, este la fel de eficientă și sub formă de pastile), pacientul dacă este perfect în stare să înghită, i se vor prescrie întotdeauna pastile cu administrare pe cale orală. Se evită deci, administrarea invazivă ce presupune puncționarea unei vene, metoda injectabilă.
Din poveștile unor pacienți. Ai crede că acceptă moartea când vorbești cu ei, dar...
Prin faptul că am ajuns în anul III, am avut ocazia prin stagiile la acest obiect să aud, văd poveștile unor oameni care m-au emoționat, m-au întristat, m-au făcut să-mi pun mai multe întrebări despre mine și cât de mult îmi valorez timpul, relațiile cu persoanele dragi, alegerile mele și chiar propria mea sănătate.
Aveam de la 13:30 până la 15:30 în fiecare miercuri. Se făcea că pe la acea oră în saloanele pacienților se împărțea prânzul, cu cafele puse frumos în pahare de carton, cu capace, ca la automatele de cafea. Noi ne strângeam pe unde apucam pe holurile albastre ale spitalului, care pe o targă, care pe cele cinci, șase scaune care erau pe acolo, iar restul pe jos. La început, încercam să stăm pe vine, ca mai apoi podeaua să ne devină complet scaun, iar peretele dulapurilor, în care erau saltele și cele trebuincioase în spital, spătar.
Prima întrebare la primul stagiu:
-Cum v-ați aștepta să fie un pacient în stadiu terminal? ne întrebă d-na doctor cu care făceam stagiul.
-Trist, spuse cineva.
-Fără speranțe.
-Tăcut.
-Nu prea vorbăreț. spuse altcineva.
-Ei bine, v-am întrebat acest lucru dinainte fiindcă vom merge acum să vorbim cu un pacient ce suferă de glioblastom (tumoră malignă, agresivă la nivel cerebral ce atacă suportul neuronal: celulele gliale, cu prognostic limitat). Mergem și discutăm cu domnul și după vom definitiva discuția.
Spre surprinderea noastră, domnul nu era tăcut, din contră, noi am dat dovadă de muțenie, ce nu știam ce întrebări să-i punem, cum să abordăm întrebarea: "Știți, sunteți împăcat cu moartea?", fiindcă cred că fiecare dintre noi în acel moment ne-am gândit că noi înșine nu am vrea să fim întrebați așa ceva.
Și ne-a vorbit...despre soția dumnealui, ba a făcut chiar și glume despre "cum ar trebui să stea treaba între bărbat și femeie", despre cele două nepoate ale sale care sunt și ele la facultate, apoi ne-a luat pe noi la întrebări:
-În ce an sunteți? Ah, anull III, mai aveți un pic și deveniți doctori.
Încet, încet, mai aflam un lucru despre viața sa, despre relațiile sale cu familia, despre intervențiile chirurgicale prin care a trecut:
-M-au tăiat uite aici (și trasă o linie cu degetul pe partea dreaptă a capului, deasupra urechii) și mi-au scos ce era rău...
Deasupra patului lângă care ședea o pagină plastifiată cu numele pacientului, într-un fond prietenos, mare, plăcut vederii, era o mică iconiță cu Maica Domnului și pruncul Iisus în brațe. Era timpul să-l întrebăm și de partea spirituală.
-Dar, dumneavoastră, când v-ați spovedit ultima oară?
-M-am spovedit de curând, chiar acum câteva zile la părintele de aici, din spital (îngrijirile paliative, prin definiția lor, ocupându-se de starea fizică, psiho-emoțională, socială și spirituală a pacientului, adună laolaltă o echipă multidisciplinară alcătuită din doctor, asistentă, psiholog, asistent social și preot).
Nici unul însă, nu îndrăznirăm să-l întrebăm de moarte, mulțumindu-ne cu ideea că dacă s-a spovedit de curând, oarecum este pregătit sau chiar accepta moartea.
Ne înșelam însă.
Cine o acceptă cu adevărat până la urmă? De ce am accepta-o?
Întrebarea asta mi-am pus-o și eu după acel stagiu în care aproape toate spusele noastre au fost demontate. Crezusem că este trist? Iată că făcea glume. Crezusem că e tăcut? Mai degrabă noi eram mai tăcuți știindu-ne dezarmați în fața lui, fiindcă știam că boala lui nu mai poate fi vindecată. Fără speranță? Dacă ceva îî mai rămâne omului după cele mai mari greutăți în viață, aceea este speranța. Să nu credeți că acel om vorbea de nepoatele sale degeaba, doar ca fapt divers, că acuși termină și ele facultatea. El spera că le va și vedea atunci când se va întâmpla.
Sigur, am mai aflat și că nimeni nu acceptă cu adevărat moartea chiar dacă s-a spovedit în ultima săptămână de trei ori sau șapte ori. Numărul de spovedanii nu contează, fiindcă omul încă mai are speranța că va mai trăi.
Atunci de ce era important să o accepte? Fiindcă chiar dacă i se administrează medicamente pentru atenuarea durerilor, pentru a îmbunătăți cât de cât starea, mai sunt unele afecțiuni care vin la pachet cu tulburări la nivel respirator, de exemplu, care da, pot fi diminuate, dar nu eradicate, distruse complet. Practic, nu mai poți face complet totul ca înainte.
Un asemenea pacient întâlnisem câteva stagii mai târziu. Avea cancer pulmonar în stadiu avansat, care încă mai spera că se va mai opera de cataractă, se va vindeca și de ce are acum (chiar dacă știa că are cancer), va fi totul bine și apoi va vizita Grecia. Acel pacient, nu numai că era optimist, ci avea și credință în Dumnezeu și ne-a povățuit pe noi, tinerii neștiutori, îmbătați de puterea și vigoarea tinereții, într-un glas plin de înțelepciune :
-Să nu-l uitați pe Dumnezeu, chiar dacă sunteți tineri.
Atât de bun era omul acela încât tot ce făcea era pentru binele celorlalți. Dacă dorea să se opereze de cataractă, era fiindcă soția lui era deja oarbă și nu se putea descurca singură (cât timp acesta era în spital, o vecină se ocupa de ea), dorința sa de a merge în Grecia era pentru a aduce daruri celor din țară, cum mai făcuse în trecut, când venit din Israel, a adus cruciulițe și daruri tuturor celor de acasă. Până și nouă, a vrut să ne cumpere atunci niște bomboane pentru ca să ne răsplătească că stăm de vorbă cu el (deși noi ne-am primit recompensa, tocmai prin discuția purtată cu acesta, noi trebuia să fim cei recunoscători).
Totul va fi bine
Întrebat dacă va muri, iar în acest caz. ce va face soția dumnealui atunci, domnul ne-a spus o vorbă pe atât de reală, cât și amuzantă prin faptul că nu ne-am fi așteptat la un asemenea răspuns:
-O să mă îngroape.
Și așa am văzut că oamenii, chiar dacă par bine pe exterior, pe interior nu sunt. Fiindcă toți purtăm o cruce, o povară, un secret al nostru... pe care ceilalți nu îl știu. Partea ascunsă a monedei...
Întrebați dacă se înțeleg bine cu familia, pacienții cu care am vorbit, în aparență nu aveau probleme până când ei bine...aflam că sunt probleme. Unul dintre aceștia, se înțelegea foarte bine cu soția, până la discuția despre boala sa (pacientul are dreptul să nu i se spună în caz că dorește acesta, să nu afle detalii despre boala sa, desemnând pe altcineva să știe), o pacientă se înțelegea foarte bine cu fata care o ferea de munca de la țară, acum că era bolnavă, dar soțul încă punea mai mult preț pe ce aveau în gospodărie, iar alt pacient pretindea că este în relații foarte bune cu fii lui, după care am aflat de la d-na doctor, că relațiile cu unul dintre fii săi, nu mai existau de aproape doi ani de zile.
Afli și de fapt nu afli...decât dacă insiști în mai multe discuții
Am învățat că nu te poți aștepta ca o persoană, mai ales care pe lângă slăbirea fizică, mai are și alte probleme pe celelalte planuri (social, psiho-emoțional și spiritual) să ți se deschidă ca o carte din prima. Azi afli imaginea de ansamblu, mâine, afli detaliile împachetate în hârtie colorată, care ascund lucruri mai nefericite, iar poimâine vei ști mai mult și vei ști cum să-l ajuți mai bine.
Întotdeauna mai este ceva de făcut
Fiindcă suntem oameni și fiindcă avem nevoie de speranța că totul va fi bine...
