Nerecunoscători și uituci
.jpg)
Stefan Luchian - Anemone
Un paradox al oamenilor...
Citim o carte motivațională care sperăm să ne schimbe viața, ascultăm discursul plin de povești al unor oameni care au avut condiții nefavorabile vieții și totuși au continuat să meargă mai departe. Cu mâini paralizate, dar care pictează cu pensula legată de încheietura mâinii ( cum este și exemplul pictorului nostru român de flori, Ștefan Luchian), vieți care au fost tragic schimbate de incendii care au lăsat cicatrici adânci în carnea și sufletul lor prin ghinionul de a fi în seara nepotrivită la momentul nepotrivit, dar care au mers mai departe, sunt recunoscători că viața le-a mai oferit o șansă.
Apoi suntem, noi, publicul. Care vedem, care simțim, care la propriu, vedem! Și ce facem noi atunci? Suntem profund marcați, bineînțele. Suntem iluminați de-a dreptul! Iată acel om, fără tată, cu mama vânzătoare și totuși a ajuns un psiholog cu renume! Uite, fata asta nu are mâini, dar cântă la pian cu picioarele, scrie cu pixul în gură, scrie poezii, proză! Nu au nimic și iată de ce sunt capabili, iar noi ne mirăm, ne minunăm, ne frământăm...
Suntem nerecunoscători fiindcă vedem oameni care mai au o lună, două poate de trăit, dar le trăiesc mai ceva decât dacă mai aveau zece ani! Suntem nerecunoscători și uituci...ăsta e adevărul. Ce ne impresionează azi, mâine uităm, ceea ce avem azi, nu valorăm, și atunci pierdem...clipa, banii, sănătatea, persoane pentru care nu am luptat destul, lucruri cu preț sau fără de preț...le pierdem fiindcă iluminarea ține doar o clipă, clipă dulce, clipă seacă și apoi pleacă...
De câte ori nu am pățit să-mi dea lacrimile în ochi când vedeam o mamă care povestește de copiii ei ca de comoara ei neprețuită, dar ai cărei copii nici măcar n-o sună să o întrebe: “Ce faci, mamă?” sau am văzut cazuri cu tați care aparent sunt în relații bune cu fii lor, când în realitate nu și-au mai vorbit de ani de zile? Exemplele sunt multe...familii în sărăcie, care nu mănâncă decât cartofi și niște lapte, mare noroc când prin casă mai este o bucată de carne sau o prăjitură...
Între timp, noi ne dorim haina aceea de milioane, lucruri scumpe, de parcă clipele se cumpără cu bani, iar lucrurile chiar ne fac fericiți...
M-a marcat acum și merg mai departe.
Văd o doamnă acum galbenă la piele și ochi, în capoțelul ei. Îmi amintește de mătușa mea. A venit la spital fiindcă s-a îngălbenit deodată. Două zile mai târziu, aflu că doamna drăguță cu care am vorbit de vreo 67 de ani, care nu a mai fost cu probleme până acum cât să stea în spital, între timp doctorii i-au găsit ceva la pancreas și duoden. Prognosticul nu e foarte bun...
Astăzi țin minte, astăzi scriu, dar mâine?
Mâine îmi voi mai aminti?
Paradoxul este că știm că alții o duc mai prost, vedem, știm, simțim, pe moment...iar apoi uităm fiindcă așa e firea omului, simte cu inima și apoi uită cu mintea...Un proces simplu prin care creierul nostru ne apără, ne face să uităm, ca să putem merge mai departe...
