E doar un bibelou spart
Când eram mică, în casa mea erau numeroase bibelouri. Papagali, căței, pisici, ursuleți, lebede, doamne care-și țin pălăria pe cap, o fetiță cu coada împletită la spate și câte și mai câte. Obiecte decorative, ar zice unii. Eu aș zice, o muncă mai mare la șters praful...
Într-o zi, care de obicei era sâmbăta, îmi realizam datoria de șters praful și... am spart un bibelou. Mare pagubă pentru mine, căci știam că asta însemna că voi primi o pedeapsă pentru isprava mea.
Descumpănită, cu cioburile sparte în fața a ceea ce fusese un cățel, mintea nu-mi stătea decât la faptul că mama va veni în câteva minute și va fi vai și amar de mine. De parcă nu era deja suficient amar de mine că aveam de șters praful de pe acele obiecte “de decorat”, mi-am spus.
Apoi mama veni, iar spre surprinderea mea nu a zis: “Vai, ce pedeapsă îți voi da!” sau “Realizezi ce ai spart?” sau “Pentru asta nu mai ai voie să...”
Nu, nici vorbă de așa ceva.
În schimb mi-a spus:
-Lasă, nu e mare pagubă, e doar un bibelou spart. Cioburile alungă spiritele rele. Acum adu mătura și fărașul, strânge de aici și treci mai departe.
Eu, bucuroasă că nu am fost certată pentru fapta mea, am adus imediat cele necesare, am măturat, am avut grijă să strâng toate cioburile și în clipa aceea am iubit-o mult pe mama…
Ani mai târziu, mai adăugasem la cazierul meu de obiecte sparte încă două bibelouri, farfurii, căni (la un moment dat, e chiar o binecuvântare că se sparg cănile care se înmulțesc nici nu știi cum), iar de fiecare dată, mama a reacționat la fel, iar eu mi-am îndreptat greșelile prin a mi le curăța singură.
Așa am mai învățat un lucru de la mama: E în regulă să greșești, atâta timp cât îți asumi și corectezi greșelile. Atâta timp cât... cureți cioburile sparte și treci mai departe.
E doar un bibelou spart până la urmă.
